Masca în obiceiurile de iarnă
Poate cel mai utilizat obiect arhaic în perioada Crăciunului şi a Anului Nou, masca reprezintă o îmbinare profundă între magie şi sărbătoare. Prezenţa ei este mereu spectaculoasă în contextul obiceiurilor de Anul Nou, când apare alături de alte accesorii rituale, în alaiurile de colindători şi urători.
„Etnologii stabilesc o identitate de sens între zeităţile care întruchipau natura şi fertilitatea solului şi masca de animal folosită în jocurile de Anul Nou. Moartea şi reînvierea simbolică a animalului corespund, astfel, miturilor şi riturilor arhaice legate de moartea şi renaşterea naturii la începutul fiecărui an – o credinţă răspândită la numeroase popoare” (POP, p. 12).
Măştile, indiferent de tip, formă sau funcţionalitate, erau (şi pe alocuri mai sunt) larg folosite pe durata ciclului sărbătorilor de iarnă, din Ajunul Crăciunului (24 decembrie) până la Sfântul Ioan (7 ianuarie). Prin mască şi dans, comunităţile marchează simbolic sfârşitul unui ciclu şi începutul altuia, apelând la un patrimoniu cultural şi folcloric vechi, cu rădăcini adânci în mitologie, agricultură şi credinţe populare.
În prezent, aceste obiceiuri contribuie la conservarea identităţii locale, la educarea generaţiilor tinere în spiritul respectului faţă de tradiţie şi la menţinerea legăturii cu aceasta.
Fotografia selectată din proiectul MNCR „Fotografia etnografică de familie – mărturie vizuală a civilizaţiei tradiţionale”, datată circa 1990 şi realizată undeva în centrul comunei Tulgheş, judeţul Harghita, prezintă un personaj mascat din Banda lui Bujor, pregătit pentru „mersul cu bujorul”, o tradiţie de Anul Nou practicată în special în judeţul Neamţ, în comuna Grinţieş. „Porneau în Ajun, iar prima zi din Anul Nou îi găsea încă pe drum”, spune Dumitrina Moldovan, care e totodată şi fetiţa din fotografie.
„Tradiţia Bandei lui Bujor a pornit la începutul secolului XX, din zona Bicaz, acolo unde acum nu se mai practică, şi s-a desfăşurat în localităţile de pe Valea Bicazului, până la Gheorgheni şi pe Valea Bistriţei, până la Borca. La un moment dat, în judeţul Neamţ erau vreo 20 de variante ale acestui obicei, dar acum se mai păstrează în comuna Grinţieş şi, mai nou, s-a reluat şi la Tulgheş, în Harghita, pe graniţa fostului Imperiu Austro-Ungar”, nota istoricul şi profesorul Daniel Dieaconu.
Cosmina Marcela Oltean
Informator – Dumitrina Moldovan
Romulus Antonescu, „Dicţionar de simboluri şi credinţe tradiţionale româneşti” (accesat prin Cimec.ro) – https://cimec.ro/Etnografie/Antonescu-dictionar/Dictionar-de-Simboluri-Credinte-Traditionale-Romanesti-l-o.html;
Dr. Corina Mihăescu, Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” – Academia Română, „Patrimoniu imaterial. Cultura tradiţională – Măştile populare din timpul mitic în prezent” (p. 6; 10 – Revista Clipa, iunie 2020).