„Eminescu să ne judece!”
„Al nostru eşti, tovarăşe Mihai!”. Reverenţa, mai mult politică decât poetică, aparţine poetului proletcultist Victor Tulbure. Şi nu putem şti cum ar fi reacţionat „andrisantul” la o asemenea încadrare.
Bine e că tovarăşii roşii nu l-au trecut la index pe marele nostru poet, soartă rezervată lui Lucian Blaga, par exemple. Eminescu a fost salvat de un poem. Nu „Floare albastră”, nu „Doina”, uitată de teama tovarăşilor de la Răsărit, nici chiar „Luceafărul”.
L-a salvat un poem de revoltă şi îndemn la răzvrătire, spre a zdrobi „orânduiala cea crudă şi nedreaptă”, capitalismul, pe care inconştienţii de azi o aclamă cu zel netrebnic. Da, „Împărat şi proletar”. Eminescu lansa poemul în urmă cu 151 de ani, pe 1 decembrie 1874.
Să se fi schimbat ceva între timp? Pare că nu prea.
Străbatem o vreme alunecoasă a ţării, în care sărăcia continuă să împartă ţara în „mizeri şi bogaţi”. Şi chiar dacă nici lor nu le vine să creadă, guvernanţii trecători beneficiază de cel mai tolerant popor din lume, ideal pentru abuzurile şi netrebniciille domniei lor. Dar îndemnul la revoltă ar fi fost perfect îndreptăţit şi în anii ’50, la vremea celor care îl asimilau pe Eminescu drept „tovarăş”.
„În veci, aceleaşi doruri, mascate cu-altă haină. Şi-n toată omenirea, în veci, acelaşi om!”.
Revenind la literatură, autori talentaţi am avut dintotdeauna. Nu le-au lipsit nici comuniştilor, porecliţi „proletcultişti”, dar autointitulaţi „realist-socialişti”. Agreaţi cei care aveau şi dosar, dar şi condei.
Căci unii mânuiau dibaci şi „arma” scrisului, chiar de ascundeau „pistolul sub gheroc”, precum odioşii chiaburi condamnaţi de o Maria Banuş sau Veronica Porumbacu, cu care luptau metaforic, dar, la caz, şi cu revolverul Makarov. Orice ai spune despre scriitorii „proletcultişti”, de lipsă de talent nu-i poţi acuza. Nu „în turmă”, cum s-a procedat.
Un Zaharia Stancu, un Jebeleanu, Demonstene Botez ş.a. rămân în picioare, nedoborâţi de vânturi schimbătoare. Contemporan cu aceştia, Ştefan Augustin Doinaş, pe care am avut onoarea să-l cunosc personal, a înotat şi el prin ape tulburi, dar ne-a lăsat moştenire „Mistreţul cu colţi de argint”.
Oare „titanul” boier (roşu) Sadoveanu nu a fost atins de valul proletcultist?! Îndoctrinarea nu l-a ocolit, iar ca recompensă pentru măririle politice, arunca pe masa regimului – deşi avea la îndemână un „Baltag”! – „Mitrea Cocor” şi „Nicoară Potcoavă”. Noroc că nu a uitat nici de „Fraţii Jderi”, boieri mari, cu „origine nesănătoasă” la vremurile noi.
Siliţi sau de bună-voie, unii au virat spre ipocrizie. În speţă, cei dotaţi cu mai puţin har, compensat cu ode şi imnuri. Linguşeală, pupincurism.
Dar opera lor poate fi lecturată azi şi conotată şi în registru satiric: „Într-o noapte, sub argint de stele,/Te-am posedat lângă tractor!”.Probabil, atunci se năştea„Ilenuţa tractorista”,rod al unui viol ca la carte, dar deloc poetic. Discutabil, dar ingenios ales şi pseudonimul lui Victoraş, la vreme tulbure. De altfel, mai toţi „mărunţii oameni mari” ai literelor vremii se ascundeau pe după pseudonime.
Au rămas… pseudonimeni!
În aceeaşi contemporaneitate, Beniuc „trăia” şi ne lăsa moştenire o lirică erotică de invidiat, în pofida tarelor lui de caracter. Poseda şi experienţă personală din plin, care să-l inspire („L’amore che fa”). Poetesele roiau ca muştele în jurul „mărului de lângă drum şi fără gard”, preşedintele breslei. Ar fi sărit şi pârleazul, nimic nu le-ar fi oprit avântul.
Din păcate, nu suntem deprinşi să judecăm opera dincolo de autor. Acelaşi tovarăş Tulbure (fost Popescu Victor şi, posibil, fost Ionescu, fost Iţic) ivea versuri închinate patriei cum nu mulţi au produs, sub titlul „Vatra fericirii”: „Un vultur se roteşte în tării,/Peste Carpaţii mei cu frunţi de piatră…/În lume nu-s mai multe Românii,/Ci una doar, şi-aceea ne e vatră!”. Fericirea vetrei rămâne de discutat.
Ca metaforă, se admite. Ca realitate, greu de definit, de cuantificat, până în ziua de azi.
Şi să nu uităm că şi atunci se mai scria şi altfel. „Păşiţi încet, cu grijă tăcută, feţii mei,/Să nu-i călcaţi nici umbra, nici florile de tei”, atenţiona Arghezi. Pentru el, ca precursor şi „tovarăş” de breaslă, Eminescu reprezenta Everestul poeziei româneşti, „cel mai chemat s-aline din toţi şi cel mai teafăr/Şi-a înmuiat condeiul de-a dreptul în Luceafăr!”.
Cu „origine nesănătoasă”, fără dosar „beton”, Eminescu a supravieţuit vremurilor şi intemperiilor vremii, „nemuritor şi rece”,acolo sus, în lumea lui.
Al nostru eşti, al nostru vei fi, pe veci, Domnule Eminescu!
Mihai SUCIU