Mărturii despre Crăciunul de altădată…
I. Sărbătorile copilăriei în amintirile prof. Elena Mîndru
Originară din comuna Sărmaş, judeţul Harghita, profesoara Elena Mîndru şi-a dedicat viaţa şcolii harghitene. A fost logoped, inspector pentru învăţământul primar şi special, iar de 15 ani coordonează Asociaţia Învăţătorilor Harghiteni. Autoare de articole, manuale şi coordonatoare a seriei editoriale „Ctitori de neam. Dascăli de ieri şi de azi”, Elena Mîndru este o voce care pledează pentru păstrarea memoriei comunităţii.
În dialogul nostru, mi-a vorbit cu emoţie şi nostalgie despre Crăciunurile copilăriei sale. „Sfânta sărbătoare a Crăciunului a fost şi rămâne în sufletul oricărui copil…”, îmi spune, amintindu-şi acea perioadă care, dincolo de lipsurile specifice vremurilor, avea o încărcătură afectivă greu de egalat azi.
Crăciunul în urmă cu 65 de ani
Privind către anii 1960, povesteşte că sărbătoarea avea în centru familia, pregătirile şi gesturile mici. „Sfânta sărbătoare a Crăciunului a fost şi rămâne în sufletul oricărui copil… Sărbătorile anilor 1960 aveau un farmec aparte, o simplitate caldă, care venea din bucuria oamenilor de a fi împreună. Deşi România se afla sub un regim politic care privea cu rezervă tradiţiile religioase, Crăciunul continua să fie trăit cu discreţie, dar şi cu o intensitate emoţională mai greu de regăsit azi.
Era o perioadă în care sărbătoarea nu depindea de abundenţă, ci de gesturi mărunte, de pregătiri făcute în familie şi de păstrarea unor obiceiuri transmise din generaţie în generaţie”.
Totul începea cu atmosfera din Ajun: colindele, glasurile copiilor şi luminile din ferestre. Copiii plecau cu Steaua, purtând în mâini „stele colorate de carton, staniol şi beteală, pregătite cu migală”. Iar Moş Crăciun, în ciuda încercării autorităţilor de a-l înlocui cu Moş Gerilă, rămânea prezent: „Moşul cel cald şi bun aducea daruri modeste, dar preţuite: cozonacul cald, o pereche de mănuşi, o păpuşă… ceva nou”.
Când am întrebat ce nu lipsea niciodată din atmosfera festivă, mi-a vorbit cu drag despre bradul împodobit cu ornamente făcute în casă. „Globuri fragile, mere, bomboane în staniol, ciocolata «Puişor»… iar nucile poleite manual străluceau ca nişte bijuterii. Toate aceste ornamente simple, făcute adesea în casă, dădeau bradului o frumuseţe sinceră, fără pretenţii.
Deşi astăzi avem abundenţă şi numeroase opţiuni, farmecul sărbătorilor de altădată rămâne în amintirea mea, a copilului acelor vremuri, ca o perioadă în care bucuria venea din lucrurile mărunte, din iubirea celor dragi şi din frumuseţea tradiţiilor simple. Sărbătorile epocii mi-au arătat că esenţa iernii nu se găseşte în lucrurile pe care le avem, ci în căldura pe care o împărtăşim cu cei din jur”.
Pentru copilul acelor vremuri, Crăciunul însemna lumini, mirosuri, frigul de afară şi căldura casei. „S-au păstrat într-un sipet al sufletului de copil, prin toate simţurile, culorile specifice: albul, verdele, auriul, roşul, miresmele care inundau casa: cea a cozonacului, prăjiturii cu mere, a sarmalelor, răciturii, cârnaţului, cu gusturile lor inconfundabile şi puternicul contrast cald-rece la ieşirea din casa caldă şi întâlnirea cu gerul şi zăpada care scârţâia sub presiunea încălţămintei noastre, ale micilor şi zgomotoşilor colindători”. Iar satul era al tuturor copiilor: „Uşile se deschideau, gazdele aveau colăcei, bomboane şi bănuţi.
Teama de întuneric şi necunoscut nu exista. Curajul venea din bucuria sărbătorii şi de a fi împreună”, îmi spune.
„Deşi viaţa era grea, sărbătorile de iarnă erau încărcate de o autenticitate şi de o simplitate pe care oamenii o preţuiau. Privit din prezent, Crăciunul ne arată cât de mult se pot schimba sărbătorile odată cu trecerea anilor, dar şi cât de puternică este dorinţa oamenilor de a păstra tradiţiile”.
II. Sărbătorile copilăriei în amintirile solistei Livia Harpa
Solista Livia Harpa, originară din Valea Pietrişului (comuna Deda, judeţul Mureş), a devenit în 1990 solist profesionist al Ansamblului „Rapsodia Călimanilor” din Topliţa. Deţinătoare a numeroase premii, iubită de public şi cunoscută ca mentor dedicat al grupului „Flori Topliţene”, Livia povesteşte mereu cu sensibilitate despre tradiţiile locului.
Cu această ocazie mi-a vorbit despre Crăciunurile copilăriei. Satul natal, cu ierni lungi şi ritualuri vechi, rămâne pentru ea „depozitarul unor valori identitare inestimabile”. „Tradiţiile diferă de la sat la sat, dar în ansamblu acestea se aseamănă, diferenţa constând în mici particularităţi care-i sporesc frumuseţea.
Copilăria mea a fost împodobită de tradiţiile satului în care m-am născut. Fiecare anotimp este marcat de anumite obiceiuri, dar în copilăria mea venirea iernii era bucurie şi încântare”. Spune că iarna copilăriei avea ceva aparte: „Se porneau şezătorile… adevărate competiţii între femei”.
În serile lungi de iarnă, casele din sat pulsau de viaţă. Livia îşi aminteşte cum femeile lucrau împreună, fiecare cu „lucrul ei şi cu ocăşagul (deşteptăciunea) ei”. Atmosfera era vie: „Mergea mâna, mergea şi gura! Una ştia să cânte, alta să descânte, una să povestească, alta să spună poezii. Câte şi mai câte, iar noi, copii curioşi, ascultam cu mare interes şi ne minunam de înţelepciunea femeilor fără prea multă şcoală, dar cu şcoala vieţii”.
Postul, spune ea, „era ţinut cu sfinţenie”. „Ziceau bătrânii că mai demult toată lumea postea, în afară de copiii de ţâţă. Noi, copiii, nu conştientizam atât de mult partea postului, dar ne bucuram de obiceiurile din această perioadă.
La începutul postului se tocmeau muzicanţii pentru jocul de sărbători. Se făcea joc de mijlocul postului, adică de Sf. Nicolae, două zile de Crăciun, o zi de anul nou şi două zile de Bobotează.
Adică, joc să ne ajungă! Se întâmpla câte o dată să nu fie joc şi era supărare mare, deoarece trebuia să mergem la joc prin alte sate. Când erau înţelegerile făcute, se da de ştire ca este joc.
Feciorii urcau pe un deal şi bucinau într-un corn de bou încât răsuna toată Valea. Mare bucurie aducea sunetul bucinului, era aşteptat de tot satul. Dacă nu se auzea bucinu’ eram supăraţi, ştiam că sărbătorile sunt lipsite de farmec”.
Când era joc, atunci apărea şi turca – poate cel mai aşteptat moment. Pregătirile erau minuţioase, iar tinerii lucrau cot la cot. „Turca era încă o bucurie a sărbătorilor de Crăciun şi trebuia pregătită şi împodobită.
Fete şi feciori, ne adunam pe rând la câte o casă şi începeam să lucrăm la turcă. Fetele făceau cănacii care erau prinşi pe lipideu (covor) şi pe capu’ turcii. Feciorii lucrau la prâsnei, îi tăiau în diferite forme geometrice şi îi vopseau în diferite culori.
Când podoabele turcii erau gata se aplicau pe lipideu, pe toată suprafaţa, iar în mijloc se cosea o piele de iepure. Capul turcii era decorat cu o oglindă şi cu cănăcei rotunzi”.
Ajunul începea cu mersul la colăcei. Livia îşi aminteşte imaginea copiilor pornind cu traistele în spate şi cu bucuria strigătului: „Oii, colăceii, oii, colăceii!”, când porneau pe uliţă. La fiecare poartă îi aştepta cineva cu „corfa sau coşarca plină de colăcei, mere sau nuci, fiecare ce avea”.
„Copiii luau darurile şi le puneau în traistă, apoi plecau spre următoarea poartă şi tot aşa de-a lungul satului. Acest obicei se păstrează şi acum, dar colăceii, nucile şi merele au fost înlocuite cu alte bunătăţi sau dulciuri”.
Spre seară urma colindul în grup, dar „când se întuneca, ne întorceam acasă şi aşteptam să vină turca, cea care oferea cel mai frumos spectacol dintre toate obiceiurile”. Semnificaţia ei rămâne puternică: „Jocul turcii înseamnă reînvierea firii umane prin Naşterea Mântuitorului. Obiceiul străvechi îmbină practici precreştine şi creştine şi este însoţit de incantaţii, cântece, colinde şi urături.
Turca era primită în fiecare casă şi era cinstită în bani, care erau folosiţi pentru plata muzicanţilor ce cântau la joc. După miezul nopţii umblau la colindat însuraţii, adică cei căsătoriţi. În ziua de Crăciun tot omul, îmbrăcat în costum popular, participa la Sfânta Liturghie, iar la ieşirea din biserică se făcea un joc în drum.
Obiceiul nu se mai păstrează, satul este îmbătrânit, dar din când în când se mai face joc, la cămin în sat”.
Tradiţii de Anul Nou
La trecerea dintre ani, băieţii umblau cu Pluguşorul, însoţiţi de buhai şi biciuri – cu zgomote puternice menite să alunge spiritele rele şi să întâmpine anul nou. „Ajunul anului nou începea cu Pluguşoru’, doar băieţii umblau cu uratu’, însoţiţi de câte un buhai, adică o bărbânţă de care se ataşa un fuior şi care scotea un sunet de buhai când tragi pe el. Pocneau din bici şi sunau din clopote astfel încât zgomotul să fie cât mai mare.
Semnificaţia acestui zgomot era de alungare a spiritelor rele, de a speria anul vechi şi de a întâmpina anul nou cu urări de belşug şi bucurie.
Seara începea Vergelul. Oamenii se adunau la cămin, făceau o masă mare cu bucate şi băutură aduse de acasă şi petreceau şi întâmpinau Anul Nou în comuniune tot cu joc şi voie bună. La miezul nopţii ieşeau afară, clopotele bisericii băteau, bucinul bucina, bicele pocneau şi toate erau cu credinţă şi speranţă că pleacă răul şi binele îşi face loc. După urările de la mulţi ani şi sănătate, se aşezau din nou la masă şi petreceau până la ziuă”.
La finalul discuţiei, Livia spune cu emoţie: „Păstrez vie amintirea obiceiurilor din satul meu şi le voi păstra în suflet mereu, ca pe un dar de mare preţ pe care strămoşii ni l-au lăsat”.
Cosmina Marcela OLTEAN