Eminescu – simbol al spiritualităţii neamului românesc
Prima lună a anului, gerar, debutează cu un mănunchi de sărbători, care înnobilează credinţa şi spiritualitatea neamului românesc. La loc de cinste se înscrie şi Ziua Culturii Naţionale, inspirată din aniversarea la 15 ianuarie a zilei de naştere a poetului român Mihai Eminescu.
Cu o sută şaptezeci şi şase de ani în urmă venea pe lume la Botoşani cel de al şaptelea copil al familiei Eminovici, care, puţin mai târziu, era botezat de Iosif Vulcan, directorul revistei Familia ce apărea la Pesta, cu numele de Eminescu, acceptat cu plăcere de tânărul creator. Primele versuri de inspiraţie folclorică apărute erau scrise de o manieră artistică deosebită, cu o muzicalitate încântătoare, care prevesteau cu vremea un prodigios poet.
Istoricul şi criticul literar Pompiliu Constantinescu referitor la apariţia acestui talent scria: „Eminescu… este un astru ţâşnit din adâncul cerurilor din Răsărit, ca mărturie despre o civilizaţie tânără şi nouă, dar înrădăcinată într-un trecut românesc de veche cultură şi mirifică tradiţie”.
Şi în acest sens putem aminti că poetul s-a preocupat îndeaproape de cunoaşterea şi cultivarea limbii, a cutreierat provinciile româneşti pentru a se apropia de graiul viu al poporului, preluând cuvinte şi expresii cărora le-a dat în creaţia sa o valoare artistică deosebită. Dicţionarul de rime al poetului demonstrează faptul că el era interesat nu numai de limba contemporană, ci şi de vechea limbă românească pentru a pătrunde în taina armoniei cuvintelor şi a potenţialului valoric al acestora.
Academicianul Ioan-Aurel Pop referindu-se la limba română afirma: „…este o limbă, de mai bine de un mileniu, serveşte comunicarea pentru poporul român. Ea de la 1500 are o literatură proprie plină de farmec şi frumuseţe, de o muzicalitate aparte şi cu o puternică forţă de atracţie”. Este un adevăr de necontestat, deoarece a existat o literatură dominată de creaţiile populare în proză şi versuri, care au reflectat un anumit specific legat de obiceiurile şi tradiţiile de la poalele Carpaţilor.
În prima parte a poemului Epigonii, care acoperă realitatea trecutului, poetul evocă înaintaşii săi: „Când privesc zilele de aur a scripturelor române,/Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine/…/Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere./”. Enumerarea acestor valori începe cu Cichindeal, Mumulean, Prale, Văcărescu şi se încheie cu Bolintineanu, Mureşan şi Negruzzi, amintiţi concis cu elemente specifice extrase din operele lor.
În abordarea în creaţia sa a marilor teme, precum timpul, cosmicul, istoria, natura, fantasticul şi fabulosul; înzestrat cu o vastă cultură inspirată din mitologie, folclorul autohton, istoria naţională, poezia şi filozofia europeană a iscat capodopere ale muncii sale creatoare. Poemul Memento mori are la baza conceperii lui cunoscutul motiv „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni”. Acesta a apărut şi în opera unor predecesori ai poetului, precum urmează: Miron Costin, Dimitrie Cantemir, I.
Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu şi alţii. Fiind o evocare a civilizaţiilor în succesiunea lor istorică, poetul acordă o atenţie deosebită Daciei neromanizate, într-un tablou aparte, printr-o măiestrie artistică nemaiîntâlnită. Referindu-se la această capodoperă eminesciană, istoricul literar Nicolae I.
Nicolae scria: „Eminescu este nu numai foarte cult, ci şi capabil să asimileze şi să primească în fondul său de gândire informaţii istorice, mitologice, literare, filozofice, cărora le dă o configuraţie poetică aparte”.
De o asemenea anvergură este şi poemul Luceafărul, în care poetul prelucrează un vechi basm românesc Fata în grădina de aur. Despre această poveste a legendei Luceafărului Eminescu se confesa: „…înţelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pământ nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc”.
Printr-o realizare artistică de excepţie, poetul valorifică într-un mod mirific fondul românesc vechi de cuvinte, cu expresii şi construcţii populare, dar cu puţine neologisme, demonstrând sublimele capacităţi de expresie ale limbii române.
Prin întreaga sa operă Mihai Eminescu rămâne un simbol în eternitate al spiritualităţii neamului românesc.
Dr. György Géza-Árpád
Stelian Busuioc