Corabia-amiral ia apă!„E la nave va!”…
După ce ani de zile corabia udemeristă a navigat prin ape învolburate şi tulburi, orizontul începe să se limpezească şi apele să se aşeze. Ca-ntr-o căsătorie. Aventurier, el calcă una-ntr-una pe alături, sau pe de lături.
Da, şi prin străchini. Ea, de serviciu la bucătărie, găteşte guiaşul secuiesc şi produce prunci îndoctrinaţi de mici, prefăcându-se că nu observă nimic din devierile soţului luat cu pirostrii. Se preface că totul este OK, că politica şi căsnicia fac casă bună.
Până într-o bună (rea) zi. Spre dimineaţă, Doamna se trezeşte singură în patul conjugal. Părăsită.
Şi cu banii luaţi. Singurul cadou cu plus: factura la întreţinere neachitată, başca un impozit nesimţit pe casă. O vilă somptuoasă, un pat princiar, cu baldachin, în care visa frumos.
Se visa într-un colţ de paradis terestru, accesat fără merit. Cu atât mai greu de suportat trezirea. Dar toate au un capăt.
Numai cârnatul de Debreţin – cugeta secuiul – are două capete.
La două capete jucase şi politicianul din patul ei. De la Bucureşti, era non-stop cu ochii pe Budapesta. Promisiuni neonorate şi faţă de electoratul ultrafidel.
În capul listei, cea cu ţinutul. Le-au dat în schimb majorări de taxe şi tăieri de venituri. Dar ei, ca mai tuturor femeilor, îi plăcea să fie minţită frumos.
Învăţase şi el să mintă. Uimitor ce repede îşi însuşise fostul secui din „enclavă” limba oficială a statului, cu nuanţe în exprimare orală, de care nu erau capabili mulţi demnitari români din jur. S-au lipit de el şi aspecte esenţiale din recuzita „miticilor”.
Înjura ştia de acasă, ca un birjar profesionist.
Ziua trezirii la realitate, pentru ea şi pentru ai ei, se apropia. Primul duş rece a fost când au ieşit să-şi achite impozitele umflate. S-au frecat la ochi, nu le venea să creadă… surpriza.
Vestea s-a generalizat la nivelul Uniunii. Primii s-au revoltat cei din Sfântu Gheorghe. A urmat reşedinţa harghiteană.
Fronda s-a extins la Odorheiu Secuiesc. Ultima staţie: Gheorgheni. Iniţial, nemulţumirile aveau fundament economic.
Cap de pod – impozitele exagerate, nesimţite, pe proprietate. Bieţii primari municipali, aleşii lor – dar nici întâmplător aleşi pe criterii etnice! – au încercat zadarnic să gliseze nenorocirea spre lege.
Nu au mai fost ascultaţi. Huiduiţi în limba lor. Nu a fost iertat nici Liderul Suprem al uniunii-partid de cel mult 5% în intenţiile de vot, dar cu pretenţii de fifty-fifty şi obişnuită „tacit” să acceseze două ţâţe.
Una politică şi cealaltă culturală! Înghesuit, prins cu mâţa-n sac, domnul Hunor a încercat să o dea la întors. Dar, se vede, tactica duplicităţii nu mai ţine de când foştii secui s-au deşteptat.
Convertiţi în maghiari, conştientizează că esenţa politicii e aceeaşi indiferent de limba de exprimare. După ce l-au adulat şi urmat cu supuşenie, fără a crâcni, precum bătrânul Moise, a venit şi sorocul strigăturii „Jos Hunor!”. Fără succes să-şi mai prostească o dată supuşii, dând vina exclusiv pe alţii.
Zavera intra în cercul al doilea, transpusă în plan etnic, vizându-i direct şi neiertător pe „ai lor”.
Întrebarea firească se impune: unde se afla domnul preşedinte Hunor-ur când s-au hotărât în coaliţie, cu vot egal, tăierile bolojanice netrebnice, trezind la realitate electoratul de 5% aflat într-o necurmată lună de miere?! La volan era sigur, de mulţi ani, ministru şi chiar secund în Guvern(ul României), dar asculta probabil posturi străine. Altfel, toate narativele dumnealui cu conducerea greşită, împotriva societăţii, a poporului, sunt valabile.
Dar… Sau doar…
Dl Hunor are dreptate în tot ce spune. Nu şi credibilitate. Stoc epuizat. Va mai fi iertat de ai săi? Că Dumnezeu pare îngăduitor, îndelung tolerant. Până la un punct.
Felicitări sincere conaţionalilor de altă etnie, la ceasul deşteptării. Acelaşi Imn Naţional dă şi pentru domniile lor ceasul deşteptării, fiind cetăţeni români. Nici facturile la întreţinere, nici impozitele pe proprietate nu partajează etnic. Au devenit de nesuportat, indiferent de limba de exprimare. Iar cifrele nu se traduc, fiind universale, fie ele arabe, fie romane. „Egy az Isten!” constată maghiarul credincios, pe limba lui. Nimeni nu-l contrazice!
Nu doar Dumnezeu, până şi duşmanii interni ne sunt comuni. Restul e diversiune.
P.S.: Tocmai aud la radio că la greva primarilor din Capitală participă şi premierul Bolojan. Doar şi el e sămânţă de primar; îi înţelege. Pe el nu se mai înţelege. Pe noi, prostimea, nici atât. Sau îşi bate joc de noi. Democratic, fără deosebire de etnie.