Pentru a nu fi acuzaţi de naţionalism, urmăm cu docilitate nefastul program al rescrierii istoriei şi al ignorării faptelor care ne atestă vechimea în cultura Europei (II)
În anul 2000 l-am ratat pe Dionisie Exiguul, întemeietorul calendarului creştin. În 2025 l-am ignorat pe ierarhul tomitan Marcus, participant din partea Daciei la istoricul Sinod de la Niceea
Câţi din cei ce urmăresc cu sufletul la gură palavrele emise diurn de politicienii noştri cu diplome false şi doctorate plagiate au auzit de profesorul Constantin Barbu? Aşa-i că pe omul nostru din Cârţa îl ştie o ţară întreagă, iar de Constantin Barbu au auzit, în cel mai fericit caz, câteva sute de persoane din România – şi alte câteva sute din străinătate – cei din tagma savanţilor fără graniţe, care-şi văd tăcuţi de manuscrisele lor rare scrise în limbi vechi şi care consideră politica un gen minor indemn de frecventat. Tagma celor care ştiu cu adevărat ce înseamnă vechimea.
Aşadar: născut în 1954, absolvent al Facultăţii de Filologie, Universitatea din Craiova, bursier al Guvernului francez la Universitatea din Grenoble. Primele sale cărţi au fost primite cu entuziasm de uriaşe personalităţi culturale româneşti şi franceze precum Edgar Papu, Adrian Marino, Mihai Şora, Anton Dumitriu, Dumitru Stăniloae, Emil Cioran, filosofii André Glücksmann şi Emmanuel Lévinas. Referindu-se la identificările extraselor, din manuscrisele eminesciene în limba germană, respectiv a 34 de pagini din Schopenhauer (în care acesta îi comenta pe Palerga şi Paralipomene), filosoful Constantin Noica scria despre (atunci) „tânărul profesor din Craiova Constantin Barbu” că este „excepţional de înzestrat pentru lucrări de erudiţie şi de istorie literară”, aşezându-l în fruntea „celor 22” de genii tinere ale României din proiectul său paideutic.
A publicat peste 40 de cărţi de poeme şi peste 35 de cărţi de eseuri. A editat peste 100 de volume din Integrala Manuscriselor Cantemir, din cele 200 proiectate (pentru scanarea acestora din arhivele Moscovei a fost nevoie de aprobarea lui Putin, aşa că nu mai durează mult până-l vedem pe C. Barbu interzis ca pro-rus!).
A editat în 100 de volume Sfinţii părinţi ortodocşi. Martirii străromâni. Cuvioşii cei vechi, ediţie în facsimil color inedit, cuprinzând manuscrise din arhivele Vatican, Roma, Napoli, Milano, Torino, Veneţia, Sankt-Gallen, Freising, Fulda, Madrid, Paris, Viena, Oxford, Berlin, München etc., inclusiv manuscrise şi documente din înaintaşii noştri celebri, Sfinţii Ioan Cassian şi Dionysius Exiguus; reconstituirea şi retipărirea Bibliotecii Eminescu (cca 700 de volume).
A publicat, cu sprijinul Arhiepiscopiei Tomisului, Monumenta Romaniae Historica (documente, acte, mărturii ce privesc spaţiul românesc începând de la 1600 înainte de Hristos) într-un uluitor număr de 1.200 de volume (manuscrise în facsimil color inedit din cele mai importante 74 de arhive ale lumii). Totodată, s-a trecut de volumul 60 al colecţiei monumentale „Fontes Nicaenae Synodi. Izvoarele istorice ale Sinodului de la Niceea din anul 325”care va cuprinde papirusurile care s-au păstrat referitoare la acesta şi manuscrisele în scripturi şi rescripturi.
E drept că dl Barbu nu e cultivat deloc de instituţiile media mainstream, aflate sub papucul neomarxiştilor, unde eroi sunt 7-8 vuvuzele ale sistemului, el având „culpa” că, în pauzele muncii de Sisif pentru a găsi dovezi în manuscrisele antice, a descoperit cu uşurinţă sursele, ideile şi chiar plagiatele unor inşi aproape zeificaţi care au ocupat cu un tupeu incredibil cultura română după revoluţie (se numără aici oameni la care lumea culturală se uită cu smerenie, precum Liiceanu, Manolescu, Pleşu, Cărtărescu, Patapievici, metalambanişti, cum îi numeşte C. Barbu); aşa că nu e iubit deloc şi tot soiul de micimani se străduiesc până la prostraţie să-i minimalizeze meritele, munca ciclopică şi cunoştinţele enciclopedice despre istoria şi vechimile culturii în general şi ale culturii creştine în arealul Carpato-Danubiano-Pontic în special.
Documentele identificate de profesorul Constantin Barbu stau în marile arhive de sute şi sute de ani. Erau acolo, aşteptau un ochi şi o mână de român competent care să le mângâie şi să le valorifice. Iată că un om şi o Episcopie au putut face ce n-a făcut statul român unitar de o sută de ani, stat care plăteşte tot felul de ciumeţi – dar nu şi 5-6 echipe de specialişti ştiutori de limbi rare, care să scormonească insistent vechile arhive în identificarea informaţiilor despre teritoriul românesc.
N-o fac nici instituţiile culturale publice sau private, în schimb e cultivat până la beţie ideologică Lucian Boia, un activist care nu ştie nici măcar latină, darămite slavonă, turcă şi greacă veche ori paleografie maghiară, ca să poată vorbi cât de cât autorizat despre acest spaţiu. Preşedintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop, i-a ridiculizat pur şi simplu opera sa de bază, Istorie şi mit în conştiinţa românească, dar gaşca de la Humanitas, într-o sfidare vecină cu inconştienţa, a continuat să re-re-editeze cartea pulverizată de un istoric adevărat, în loc să scoată o ediţie onestă cu ambele lucrări în acelaşi volum, lăsând omul, trestia gânditoare (apud Pascal) să decidă ce şi cum.
Iar de la statul român actual nu are rost să ne facem absolut nicio iluzie, din moment ce Muzeului Naţional de Istorie i se dărâmă pereţii şi în vara trecută mai avea două săli funcţionale, în timp ce Dulapul de la Sibiu zâmbea senin la cheltuirea a 113 milioane de lei numai pe închirierea avioanelor private pentru zborurile sale.
Esenţial este că până adineauri (şi chiar astăzi) Biserica Ortodoxă Română ezită să-şi adjudece prezenţa la acest cap de operă al civilizaţiei europene şi mondiale, şi nici când are surse fundamentale vechi ale acestei prezenţe nu face nimic să promoveze această realitate. Ne întrebăm serios: ce fel de oameni suntem? Chiar merităm un loc onorabil în concertul naţiunilor, din moment ce ne obturăm cu atâta consecvenţă valorile şi le dăm medalii unor politicieni trecători, unii dintre ei trădători de ţară?
Bine c-a primit Tőkés Steaua României…
Mărturiile privitoare la Marcus metropolitanus Tomensis există în şase limbi, şi anume latină, greacă, coptă, siriacă, arabă şi armeană. Manuscrisele în care apare numele lui Marcus ca Mitropolit al Tomisului se află în cele mai celebre arhive ale lumii: Lorsch, Fulda, Vatican, Roma, Milano, Paris, Oxford, Cambridge, Viena, Köln. Sunt manuscrise în şase limbi, unele care n-au fost descoperite până acum.
Ca atare, descoperirea manuscriselor în care Marcus apare ca Mitropolit al Tomisului iar Tomisul este trecut sub numele Daciei este o descoperire fabuloasă. Iată prezentarea acestor documente, aşa cum o face prof.
„Numele Mitropolitului Marcus ca participant la Sinodul de la Niceea apare într-o filă a unui celebru rescript din anii 500. Această filă ar trebui să fie capitală pentru istoria bisericii noastre. (…) Biserica noastră ortodoxă are rădăcini începând cu anul 298, prin Episcopul Evangelicus din Tomis, urmat, între alţii, de Marcus, Mitropolit al Tomisului în vremea Sinodului de la Niceea din anul 325.
De rememorat: Mitropolia de la Curtea de Argeş a Ţării Româneşti îl are ca prim mitropolit pe Iachint de Vicina, Vicina fiind capitala ortodoxă aşezată pe malul Dunării (în judeţul Constanţa, aşa cum am demonstrat prin mai multe hărţi găsite în Biblioteca Vaticanului). Registrul Actelor Patriarhiei de la Constantinopol s-a păstrat în Biblioteca Naţională a Austriei din Viena în două codexuri, anume: Codex Vindobonensis historicus graecus 47 şi Codex Vindobonensis historicus graecus 48. Eminescu ştia, Hasdeu ştia, Iorga ştia.
Deci trebuie să ştie şi Patriarhia Română. Mitropolia Rusiei kievene se fondează în anul 988. Străvechiul Tomis avea mitropolit încă din vremea Sinodului de la Niceea din anul 325.
Istoria ortodoxiei noastre strămoşeşti este mai veche”.
Celelalte documente în care apare numele reprezentantului Daciei la Sinodul de la Niceea sunt, după Constantin Barbu:
„Codexul 212,aflat în Erzbischöfliche Diözesan – und Dombibliothek din Köln, este un manuscris Dionysius Exiguus (470-544), datat a fi de la mijlocul secolului VI, în care sfântul cărturar traduce din greacă în latină Canoanele Sinodului de la Niceea şi oferă şi o listă a ierarhilor participanţi. Sub Dacia se află numele lui Marcus. Am publicat codexul în Monumenta Romaniae Historica, volumul 810.
Köln (Colonia) a fost capitala Imperiului Merovingian. Nu întâmplător un manuscris Dionysius Exiguus în care există Canoanele sinoadelor se află în capitala Imperiului Merovingian, în Colonia anilor 550.
Manuscrisul 671, aflat în Bibliothèque Carnegie de Reims, este un rescript din anul 801 şi cuprinde o Collectio Canonum. Acolo sunt şi canoanele primului Sinod de la Niceea din anul 325, acolo este şi lista marilor ierarhi care au participat la vestitul Sinod. Pentru provincia Dacia apare numele ierarhului tomitan Marcus metropolitanus. La anii 801, la Reims îşi avea capitala Imperiul Franc al lui Charlemagne (Karl I, der Grosse, Carolus Magnus).
Manuscrisul Vat. Lat. 7222 se află în Biblioteca Vaticanului. Este un rescript, datat 800-850. Marcus este menţionat în mod identic precum în manuscrisele de mai sus.
Laud. Misc. 421 (S. C. 893), anul 875 (Oxford, Bodleyan Library). Conţine Collectio canonum Dionysio-Hadriana cu menţionarea în lista Părinţilor niceeni a lui Marcus metropolitanus.
Un superb manuscris, executat în celebrissimele scriptorii de la Fulda, se află la Julius Maximilians Universität Würzburg şi este un rescript din anul 851. Este vorba tot de Collectio canonum Dionysio-Hadriana în care se află, în traducere, Canoanele Sinodului de la Niceea din anul 325, urmate de lista sfinţilor ierarhi care au participat la vestitul Sinod. Provincia Dacia este reprezentată de acelaşi vestit Mitropolit Marcus al Tomisului”.
„De la pontifexul Evangelicus (298), Tomisul a cunoscut o sumă de mari episcopi, arhiepiscopi şi mitropoliţi care luminează 1.000 de ani istoria Bisericii Ortodoxe Române. Urmează Mitropolitul Marcus al Tomisului, vestitul ierarh care ia parte la primul Sinod de la Niceea din anul 325. El e urmat de Bretanion (368), Gerontius (381), Theotimus I (392) (episcop, mitropolit), un episcop anonim (sec.
IV-V), Timotheus (431), Ioannes (445), Alexander (448), Theotimus II (458, episcop metropolitan), Petrus (496), Paternus (498), episcopi – secolul VI, Valentinianus (553), arhiepiscopi autocefali (secolele VII-VIII), arhiepiscopi autocefali (sec. IX), mitropolit al Tomisului (sec. IX), Anicetus, mitropolit (sec.
X-XI), Vasile, mitropolit al Tomisului (sec. XI) (apud Fontes Historiae Daco-Romanae Christianitatis, Iaşi, 2008, pag.
La Sinodul de la Constantinopol din anul 381 a participat Gerontius, episcop al Scythiei – sunt mărturii în scrierile lui Sozomenos şi Hieronymus. La Sinodul de la Ephes din anul 431 a participat Theotim, episcopul Tomisului şi al Scythiei. La Sinodul de la Chalcedon din anul 451 a participat Alexander şi Theotim al II-lea, care era episcopus metropolitanus.
În secolele VII-IX avem arhiepiscopi autocefali (cu nume necunoscut, până azi). În sec. IX apare un arhiepiscop al metropolei Tomis. Pentru sec. X-XII avem numele lui Aniketos (metropolite Tomeos), iar pentru secolul XI avem numele lui Vasile (metropolite Tomeos)”, conchide prof. Constantin Barbu.
Mihail GROZA