Pentru a nu fi acuzaţi de naţionalism, urmăm cu docilitate nefastul program al rescrierii istoriei şi al ignorării faptelor care ne atestă vechimea în cultura Europei (I)
În anul 2000 l-am ratat pe Dionisie Exiguul, întemeietorul calendarului creştin. În 2025 l-am ignorat pe ierarhul tomitan Marcus, participant din partea Daciei la istoricul Sinod de la Niceea
În 2025 s-au împlinit 1.700 de ani de la istoricul Sinod de la Niceea, unde s-au formulat bazele Crezului Creştin, primele 8 articole. 318 episcopi (după Sf. Atanasie; după alte surse, 280) au participat la lucrările care au început la 20 mai 325, în prezenţa Împăratului Constantin cel Mare şi au durat trei luni de zile, terminându-se la 25 august.
Ceea ce ştim despre eveniment se găseşte în memoriile Sfântului Atanasie cel Mare, întrucât actele originale ale Sinodului nu s-au păstrat, cu excepţia unei liste de 20 de canoane, a Crezului formulat şi a scrisorii sinodale de excomunicare a lui Arie.
Biserica Ortodoxă Română şi Patriarhia sunt criticate constant şi sistematic ba pentru tradiţionalism, ba pentru Catedrala Mântuirii (singurul lucru serios înfăptuit la Centenarul Marii Uniri), ba pentru cinstirea anumitor martiri ai credinţei, ba pentru că nu face destul pentru sărmani (deşi miliardele din contribuţiile la asigurările sociale şi de sănătate nu intră în cutia milei, ci în vistieria Statului Român); în contextul în care inşi indefinit configuraţi înjură din greu instituţiile vechi pentru că acestea, conform tradiţiei, nu se ceartă şi nu ripostează, nu e nici înţelept şi nici momentul să pui umărul la pârghia distrugerii, mai ales că nu avem acel punct de sprijin pe care-l cerea Arhimede pentru răsturnarea lumii („Daţi-mi un punct de sprijin şi voi răsturna Pământul”, zicea înţeleptul din Siracuza).
Dar am avea totuşi câteva nedumeriri de esenţă. De esenţă pentru poziţia noastră etică şi spirituală în Europa – şi chiar de putere cultural-politică, în definitiv – dar asta numai dacă şefii noştri postrevoluţie vor ieşi cândva din paradigma să le pupăm condurii şi să le dăm tot, altfel nu ne primesc la înaltele curţi.
A avea ierarhi participanţi la Sinodul de la Niceea înseamnă că ai bătut stâlpi ai Începutului Lumii. Puţine naţiuni actuale se pot mândri cu o astfel de fiinţare. Şi iată că noi îl avem pe Mitropolitul Marcus Tomitanul, din partea Daciei, lucru neştiut până adineauri, când profesorul Constantin Barbu a depistat în marile biblioteci care păstrează manuscrise antice nu mai puţin de 6 consemnări ale acelei prezenţe.
A nu marca acest eveniment epocal echivalează cu cecitatea absolută a BOR de a nu marca în niciun fel Anul 2000, când trebuia să spui Lumii că acest calendar creştin devenit universal i se datorează călugărului protoromân Daniel cel Mic (sau cel Smerit), denumit Exiguul, născut în Scythia Minor (Dobrogea de astăzi), învăţătorul a zece papi din Vatican, care a tradus pentru biserica apuseană colecţia primelor 4 sinoade ecumenice şi numeroase colecţii patristice, „mintea genială care a calculat cronologia planetei, stabilind începutul erei noastre”, primul scriitor latin care a adus în discuţie principiul semnului zero. Tot Preafericitul Părinte Daniel era şi atunci Patriarh – şi a comis această imensă greşeală din nebăgare de seamă ori proastă sfătuire, căci e imposibil să absolvi Teologia şi să ignori astfel de cardinale realizări creştine.
Poate fi o satisfacţie să insişti asupra inculturii monumentale a clasei noastre conducătoare centrată pe putere şi bani, dar e de mirare că însuşi BOR, care se presupune a fi nu doar aura credinţei, ci şi un monument al cărţii, a ignorat marcarea existenţei savantului antic protoromân Dionisie Exiguul, la ideea şi cercetarea căruia o lume întreagă numără anii de la naşterea lui Hristos, iar în 2025, la 1.700 de ani de la sinodul istoric de la Niceea, prezenţa acolo a Mitropolitului Marcus Tomitensis, ca reprezentant al Daciei – Mitropolia Tomisului având atunci 14 arhiescopii şi episcopii sufragane.
Cei care vor să ne facă europeni recenţi fără rădăcini invocă insistent faptul că Tomisul era fondat de greci (sec. V î.H.), aşadar răsădirea creştinismului nu poate fi în niciun fel adjudecată de autohtoni. Dar mai era Tomisul polis grecesc în vremea Sinodului I?
Să vedem ce spune marele exilat Ovidiu despre realitatea lingvistică şi demografică după 500 de ani de la fondarea grecească, adică în primele două decenii d.H.: În „Elegia a XIV-a” din „Cartea a treia” a Tristelor: „Ades întreb zadarnic de un lucru, de-un cuvânt:/Nu-i nimeni să-mi răspundă în ţara unde sunt!/Şi iarăşi, câteodată, eu simt şi mă-ngrozesc,/Încet-încet, aicea uit graiul latinesc!/Doar graiul trac se-aude şi graiul scit!” (s.n.). Ovidiu se plânge insistent că este exilat (inclusiv) lingvistic, deşi vorbea fluent greaca; aşadar, dacă grecii ar fi predominat în acele vremi, poetul roman s-ar fi simţit confortabil din punct de vedere lingvistic, chiar dacă greaca ar fi fost doar limba folosită de elita tomitană, indiferent de etnia ei. Se pare că la începutul creştinismului realitatea nu era deloc asta; teritoriul nu mai era condus de greci, fiindcă era cucerit de romani încă din anul 29 î.H., iar în cetate şi împrejurimi predominau„geţii cei pletoşi”: Ce fel de oameni are tărâmul tomitan,/Şi ce moravuri?
Iată: trăiesc îngrămădiţi/Şi greci în ţara asta, şi geţi nedomoliţi,/Dar geţii cei războinici ca grecii sunt mai mulţi. Sau:„ţărmul ţine mai mult de geţii nedomoliţi”.
Cum vorbeau grecii? Ne spune acelaşi poet latin: „Nu-s chinuit atât de frigul care-i veşnic,/De glia care-i arsă de gerul cel cărunt,/De graiul cel sălbatic, străin de limba noastră,/Şi care biruit-a şi vorbele greceşti…”.
Aşadar, la începuturile creştinismului în actuala Dobroge, Tomis era doar amintirea unei cetăţi trăitoare în administraţie şi cultură greacă. Cu atât mai puţin la aproape un secol şi jumătate după moartea lui Ovidiu, când Mitropolitul Marcus participa la Sinodul I Ecumenic de la Niceea. Ar mai fi de precizat că istoricul antic Strabon a arătat că dacii şi geţii„vorbesc aceeaşi limbă”,confirmat de Trogus Pompeius, care spunea că geţii şi dacii erau identici (îndeobşte, geţii locuiau la câmpie în timp ce „dacii stau agăţaţi de munţi” –istoricul roman Florus).
„Din date foarte precise – spune istoricul Ioan Aurel Pop – se ştie că autorii greci foloseau, în general, numele de geţi pentru aceia pe care autorii romani îi numeau daci”. Confuzia ori suprapunerile între daci, geţi şi sciţi putea fi indusă şi de faptul că romanii dăduseră noului teritoriu cucerit numele de Scythia Minor.
Este cunoscută animozitatea – uneori reală, alteori indusă, alteori mimată – faţă de iniţiativele ÎPS Teodosie, considerate ba năstruşnice, ba necanonice, la care se adaugă incomoda sa insistenţă pentru reactivarea Mitropoliei Tomisului, în mod evident cea mai veche din actualul teritoriu al României.
Acesta să fie motivul pentru care nu am marcat vizibil cei 1.700 de ani trecuţi de la Primul Sinod Creştin? Sigur că obţinerea autocefaliei, sărbătorită în 2005, este „lucru mare”, cum obişnuia să spună regretatul protopop Constantin Gane, dar de ce am folosi-o spre a obtura aniversarea Sinodului de la Niceea? Tocmai când s-au obţinut documente scrise cum că mitropolitul Marcus al Daciei a participat la acea istorică adunare despre care se poate spune că este capătul fundamental al Europei creştine de azi?
Acest fapt trimite vechimea creştinismului protoromân şi român cu o mie şi ceva de ani în urmă faţă de relicvele găsite până acum de arheologi. Cărţile de istorie a ortodoxiei române nu cunoşteau numele (şi calitatea de mitropolit) a lui Marcus şi îl treceau drept Anonim. Marcus este extrem de important pentru istoria ortodoxiei române, atât ca prim mitropolit al Bisericii noastre strămoşeşti, cât şi ca ierarh participant la vestitul Sinod de la Niceea din anul 325 (Evident, există adversari ai acestei afirmaţii, obiectându-se că titlul de mitropolit e prematur pentru secolul IV şi cu atât mai mult pentru importanţa religioasă a Tomisului în raport cu Constantinopolul, Roma, Antiohia, Alexandria ori Cesareea).
Oricum, BOR are acum şase surse fundamentale, vechi şi indubitabile, ale acestei prezenţe, dar nu face nimic să promoveze această realitate.
Ştim, din experienţa truditei Episcopii a Covasnei şi Harghitei, că primind responsabilităţile administrării unei Eparhii ierarhii nu mai au timp de studiu aprofundat, cu atâta mai puţin de cercetări fundamentale în marile arhive ori de căutări în pustietăţile originii creştinismului… Adică Patriarhia şi mitropoliile puternice ar trebui să susţină pe lângă ele mari savanţi, aşa cum se făcea în vechime, dacă vor să reprezinte ceva în lume; pare-se că Arhiepiscopia Tomisului e singura din România care urmează vechile precepte culturale: nu vi se pare absolut uluitor că a tipărit câteva mii de volume cu documente de istorie veche a României şi a creştinismului, în excepţionale ediţii color? E acuzat ÎPS Teodosie că vrea bani? Păi are de ce…